Armoniosul, impresionantul şi infinitul Cosmos a atras dintotdeauna curiozitatea oamenilor, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. Şi cum teoriile depăşite, asupra structurii şi formării Universului, nu fac obiectul lucrării noastre, vom aminti doar ultimele două, ambele foarte susţinute în scopul combaterii adevărului obiectiv şi logic. Redăm, pe scurt, conţinutul acestora. Prima, în ordine cronologică, susţine că Universul este static, nemărginit în întinderea sa şi nu s-a format niciodată, existând astfel dintotdeauna. Materia este componenta sa totală, eternă şi   într-o continuă transformare....

  În timp, nemărginirea (infinitul) are sens, dar în spaţiu, oricât ar fi de mare, nemărginirea este absurdă în cazul unui univers static. Din acest motiv, pentru a lungi agonia ipotezei  cosmogonice,  savanţii atei au schimbat  vechea denumire în Universul staţionar (!) şi creaţiunea (!) continuă a materiei, afirmând şi mai vehement că „universul acesta” este fără limite în spaţiu şi timp, fără început şi fără sfârşit ! (Unde am mai auzit noi asemenea cuvinte?!.. Desigur, în Biblie referitor la Creator, nu la creaţie!).

  Teoria ştiinţifică a universului static, aşa cum era de aşteptat, fiind total lipsită de logică, s-a prăbuşit în urma investigărilor astronomice realizate cu aparatură avansată, capabilă să efectueze măsurătorile necesare combaterii ideilor infantile despre natură, despre existenţă. După anii 1920 apar telescoape mult mai puternice, care permit cercetarea galaxiilor de la „hotarele” Universului, rezultând fenomene inedite, stranii, ce pun în dificultate teoria universului static. Apar sateliţi de cercetare cosmică, apare şi satelitul ultrasensibil COBE, care dă o lovitură mortală vechii teorii.

  A 2-a teorie, de asemenea, ştiinţifică, denumită marele-bum  sau big-bang, este cea care  înlocuieşte definitiv teoria desuetă. Şi cum  nici această teorie nu este prea convingătoare, a trebuit  să  fie combinată cu „simetria” ei, big-crunch, făcându-se, în final, din acestea  două, teoria actuală de formare a Universului cosmic, acceptată unanim de către oamenii de ştiinţă.
  În ciuda caracterului confuz şi controversat al teoriei big-bang/big-crunch, vom reda, în esenţă, conţinutul acesteia. Înainte de Explozia originară, Universul avea dimensiunea nulă şi temperatura de ≈ 10²² K, fiind un microatom supergreu, în care era concentrată toată materia (universului staţionar, n.a.); apoi evenimentele s-au succedat rapid şi, după un timp de ≈ 10^-43 secunde, Universul era mai mic ca un atom, dar prima explozie avusesese deja loc, când au luat naştere particulele elementare. Apoi, după ≈ 10^-6 secunde, Universul, continuând să se dilate, intră în éra hadronică, în care are loc anihilarea perechilor proton-antiproton; după 1 secundă urmează éra leptonică, în care are loc anihilarea de perechi electron-pozitron. Apoi, după încă 1 minut, urmează éra radiaţiilor, în care are loc sinteza nucleelor de deuteriu şi heliu. Urmează apoi termalizarea radiaţiei, după o săptămână, şi  éra substanţei, după 10.000 de ani,  în care Universul  devine  dominat de substanţă (materie propriuzisă – fermionică, n.a.). După 30.0000 de ani urmează éra decuplării, în care Universul devine transparent...

  Ne cerem scuze pentru această prezentare (întocmită de către John Barrow şi Joseph Silk), care nu ne face nici o plăcere, întrucât seamănă mai mult a alienare, decât orice altceva ! Din păcate, însă, ea constituie „modelul” oamenilor de ştiinţă actuali (americanii Steven Weinberg, Sheldon Lee Glashow etc.), care, culmea, este justificat ca fiind consecinţa legilor naturale! (Oare întâi au apărut legile şi apoi natura, sau întâi natura şi apoi legile?! Sau, apariţia a fost simultană...)

  Actuala ipoteză cosmogonică, big-bang, este adoptată atât cu „simetrie”, cât şi fără „simetrie”. Astfel, în cazul al doilea, ea   prevede o expansiune la  infinit,  prin   menţinerea  densităţii Universului sub  valoarea  critică  de 10^-30. Dar, acceptarea unei asemenea ipoteze duce la concepţia de discontinuitate în natură, ceea ce nu convine deloc oamenilor de ştiinţă atei, pentru că în acest caz sunt nevoiţi să accepte chiar ipoteza creaţionistă, motiv pentru care este preferată teoria big-bang/big-crunch, numai de dragul continuităţii în natură, care, totuşi nu poate fi invocată în condiţiile exploziei originare!!     

  Continuitatea în natură este absolut obiectivă, fără nici un big-bang şi big-crunch, adevăr ce nu poate fi intuit de către ateii, limitaţi, ce singuri şi-au introdus noţiunea de creaţiune a materiei, în ipoteza universului staţionar, fără a intui că nu poate exista creaţie fără creator ! Creşterea densităţii Universului în expansiune, peste valoarea de 10^-30 ar viola legea fundamentală a relativităţii, E = mc² , ştiindu-se că atât fotonii, cât şi bosonii, nu au masă de repaus, aceasta fiind nulă, respectiv, abstractă (imaginară) şi, în cazul creşterii densităţii peste valoarea critică, balanţa ar înclina spre masa de repaus, ceea ce ar duce, implicit, în final la o energie liberă (fotonică şi bosonică) egală cu zero ! Or, fără energie (liberă şi nu transformată!), nimic nu este posibil şi, deci, nici „explozia” ! (Cam aceasta este şi părerea – justă – a lui James Watson Cronin şi a lui Val Fitch!!).

  Dovezile aduse de cercetători în favoarea teoriei big-bangului sunt, de fapt, argumente împotriva teoriei universului static şi în susţinerea expansiunii eterne a Universului – care constituie un adevăr incontestabil. Aceste dovezi sunt, printre altele, următoarele:

 a) Dacă Universul este în expansiune, el are, implicit, un început. Graţie unui telescop gigant, implantat la observatorul de pe munţii Californiei, americanul Edwin Hubble, în anul 1929, face o descoperire capitală: galaxiile nu sunt fixe, ci se află în mişcare. Ele se  depărtează, cu  atât  mai repede, cu cât sunt mai depărtate ceea ce   implică  o mişcare de inflaţie a Universului,  adică  de  dilatare a  spaţiului de-a lungul timpului. Este vorba despre fuga galaxiilor –Legea lui Hubble. 

b) În comparaţie  cu vârsta calculată a  Universului, de  15 miliarde  de ani  tereştri, cele mai  vechi cantităţi de materie s-au format doar după câteva sute de mii de ani de la începutul exploziei. Graţie satelitului COBE de la NASA, care constituie în prezent cel mai mare termometru, capabil să  măsoare  variaţii  de ordinul milionimilor de grad, astrofizicianul Thierry Montmerle  arăta  că   în  Spaţiu  există  zone  cu  infime  variaţii  de  temperatură,  de ordinul a 30 milionimi de grad, care trădează existenţa unor nori imenşi de materie, având dimensiuni de ≈ 5 x 10²¹ km. Aceştia constituie cantităţile cele mai vechi  de materie din Univers.

  c)   Radiaţia  fosilă, de  3 K  (-270,15 ⁰C),   prezentă  în  Univers, constituie  o  altă  dovadă  a expansiunii Universului dintr-un început originar. În anul 1965, doi ingineri americani electronişti au primit misiunea să elimine paraziţii ce deranjează comunicaţiile pe satelit. În acel timp, au dat peste un zgomot misterios, venit din străfundurile cerului, constatându-se că acel tip de parazit radio corespunde unei temperaturi reziduale de 3 grade kelvin, care provine din radiaţia fosilă a primei izbucniri de lumină. Această radiaţie ne arată că punctul originii Universului deţinea în sine o cantitate de masă (de repaus: materie propriuzisă), echivalentă cu 3 K, ştiind că sub temperatura de 0 K, materia antisimetrică nu există ! Acest „punct” originar era ca mărime un infinit mic, fiind, practic, nul ca dimensiune, întrucât structura Universului din care urma  să  se realizeze  viitorul  cosmos,  este  în afara  spaţiulu şi  timpului, acesta având în sine energia pură şi particule ideale, cu spin întreg. La baza teoriilor contemporane stă „şarpele lui Glashow”, o concepţie aberantă, atât din punct de vedere al timpului minim invocat, de 10 miliarde de ori mai mic decât timpul Planck, cât şi al timpului maxim necesar formării actualului Univers, care ar trebui să fie de cel puţin ordinul a 15 milioane de miliarde de ani, ţinând cont de distanţele dintre centrul exploziei microatomului supergreu şi marginile sale. Pe de altă parte, teoria „atomului supergreu”, ce conţine materia imuabilă, din care „explodează” întreaga materie, pentru a forma Universul, care tot creşte şi creşte, până la „valoarea maximă”, după care „se întoarce înapoi în atomul supergreu”, care iarăşi „explodează”, urmând iarăşi big-crunch-ul, e o elucubraţie ce atestă irevocabil încarcerarea minţilor, atât a lansatorilor acestor teorii, cât şi a celor care le acceptă necondiţionat. Fireşte, că în faţa acestor teorii savante, oamenii lucizi (care mai există), nu pot avea decât senzaţia de şoc şi nimic altceva! Dacă ai ocazia să studiezi asemenea lucrări, nu vei avea parte decât de haos, incoerenţă şi inconsecvenţă, violarea legilor naturale fiind caracteristica lor de bază !

 Tot ce s-a descoperit în urma cercetării prin metoda analitică: noţiuni, fenomene, relaţii matematice, interacţiuni, particule elementare, rezonanţe, legi naturale, măsurători etc., a fost sintetizat în cel mai teribil amalgam „ştiinţific” din toată istoria modernă a lumii ! Astfel, în cadrul acestei teorii de sinteză, coroborate cu „scara marii unificări”, denumită şi „şarpele lui Glashow”, temperatura iniţială a atomului supergreu apare cu diverse valori, cuprinse între 10²² şi 10³² K ! Timpul „unu” de la declanşarea marii explozii are şi el valori diferite, de la 10^-43 la 10^-23 secunde, fiind denumit Planck,  indiferent  de valoarea  exponentului: 23,  35 sau  43 (!), cu toate  că  timpul Planck  este  durata  de traversare a  nucleului  atomic  de către  o particulă cu    viteza apropiată de cea a  luminii, având valoarea  cuprinsă între  10^-23 şi  10^-22 secunde! Ce contează dacă timpul  unu  de  la  declanşarea  marii explozii  e mai mare sau mai mic de 100 de miliarde de miliarde de ori ? Pot fi contrazişi oamenii de „ştiinţă”?!...

  Nici un suport ştiinţific nu admite existenţa materiei Universului într-o particulă adimensională „supergrea”, cu temperaturi şi energii pur aritmetice, cu presupuneri pur infantile, bazate exclusiv pe adoptări care sunt în afara legilor naturale, inclusiv a legii relativităţii. Nici un suport logic nu admite o explozie în urma căreia să rezulte ordinea funcţională, atât a micro, cât şi a macrocosmosului existent, fără dirijarea de către Gândire, mai exact de către HiperGândire.

  Aşa-zisul hazard ar putea, teoretic, să realizeze Universul printr-un număr infinit (!) de încercări, fiecare din acestea cu durata de ordinul a miliarde de ani. În acest precept, în condiţiile unei durate de realizare a Universului egală cu ∞, este logic că un asemenea univers nu ar fi apărut niciodată !! Încercaţi să cedaţi locul hazardului în cazul montării unui aparat electric şi vedeţi ce rezultă; poate încă nu ştiţi !...

  Autorii adepţi ai big-bang/big crunch, după ce  redau  în  doar câteva date  teoria  respectivă, trec şi etalează descoperirile savanţilor adevăraţi fără a ţine cont, de fapt, că acestea contrazic aberaţiile lansate şi nicidecum nu le acceptă ca fiind realităţi !! Astfel, conform adevărului, se ştie şi se recunoaşte că numai particulele cu încărcare energetică superioară dau naştere particulelor fermionice, care constituie substanţa sau materia propriuzisă, dar teoria big-bangului nu ţine cont de acest postulat, susţinând că dintr-o supraaglomerare de substanţă rezultă, în ordine: hadroni, leptoni şi fotoni, pentru ca apoi „din fotoni să rezulte întreaga materie”! În condiţiile unui asemenea raţionament, nu  e  de  mirare  că  în  modelul  big-bangului, Universul este o supă  –  simbolul  dezordinii, această supă, fiind de fapt în creierul ateilor veleitari, penibili şi lamentabili şi nicidecum în Univers, sau în modelul de formare a acestuia ! De altfel, întreaga tevatură privitoare la geneza Universului constituie doar teorii haotice, neverificabile.

  Se ştie, de asemenea, că din doi fotoni pot rezulta, prin fenomenul de materializare, un electron şi un antielectron (pozitron) şi că pragul de energie al fiecărui foton trebuie să fie de 0,511 MeV. Faptul că, conform acestei valori, temperatura de prag este de 0,511 x 10⁶ : 8,617 x 10^-5 = 5,93 x 10⁹ K, NU constituie argument nici că Universul a luat naştere din fotoni şi, cu atât mai mult, că el ar fi luat naştere din hadroni! (8,617 x 10^-5 reprezintă constanta lui Boltzmann). Realitatea este că generarea de perechi nu este însoţită de asemenea temperaturi, care sunt pur teoretice, fiind valabile numai în cazul când energia perechii de fotoni ar fi egală chiar cu energia de repaus, care se converteşte în masa de repaus. Convertirea redată mai sus, nu este posibilă din fotonii propriuzişi – cei de lumină, ci numai din particule care posedă energie superioară fotonului de lumină, adică cu mult peste energia de repaus.

  Universul nu a luat naştere conform nici uneia din teoriile emanate fără Logos – motivul raţiunii, ci el constituie rezultatul doar al schimbării de fază a unei părţi (infime) din Universul etern, de natură energetică, bosonică şi fotonică, existent în afara spaţiului tetradimensional, şi a apărut dintr-un „punct”, la momentul iniţial, acesta fiind centrul viitorului Univers, dar asemenea „puncte” s-au declanşat, în ordine, în întregul Univers, după cum reiese şi din cercetările oamenilor de ştiinţă de la NASA. Astfel, satelitul COBE „a cercetat traseul primelor grăunţe de galaxii” şi nicidecum vreun punct ce deţine materia imuabilă, pe care acesta ne-o oferă cu atâta „generozitate” şi cu ATÂTA EXACTITATE MATEMATICĂ, DIN PRIMA ÎNCERCARE,  încât  nu  ne lasă să aşteptăm mai mult de 15 miliarde de ani de la „explozie” !!

  Subterfugiile susţinătorilor teoriei big-bangului se sprijină atât pe rezultatele „adaptate” ale cercetătorilor, din  domeniul microcosmosului, cât şi pe interpretarea exploziei ca fiind „simultană” în  tot  Universul şi  nu dintr-un punct central ! În acest caz, însă, microatomul supergreu, pe care se sprijină întreg edificiul teoriei big-bangului, este o butadă şi o stratagemă!!!...

  Radiaţia „reticentă” de 3 Kelvin reprezintă echivalentul unei cantităţi infime de materie, ce constituie EXACT germenul din care universul–concept (proiectat) a devenit macrouniversul existent. Acest model, al germenului, ne  este foarte cunoscut din procreaţie, unde dintr-o celulă (însămânţată), ce constituie germenul, pleacă un întreg complex...

  Universul actual este o aglomerare ordonată a materiei, guvernată de legile naturale, alcătuit din galaxii, constituite din sisteme stelare, goluri şi aglomerări de materie sub formă de nori imenşi. Partea văzută din Univers, cu ochiul liber şi cu aparatură de cercetare cosmică, poartă numele de metagalaxie şi cuprinde ≈ 15 % din Univers.

  Galaxia este un enorm ansamblu de stele, de gaze şi de alte materii cosmice, care „se rotesc” în jurul unui nucleu central. Una din acestea este şi Calea lactee sau Galaxia noastră, din care face parte şi sistemul nostru solar, adică Soarele şi cele 9 planete ale sale, precum şi sateliţii acestora, unii denumiţi „planete noi”, de către amatorii de astronomie !

  Ce sunt frapante pentru orice om la Universul cosmic ? Dimensiunile neobişnuite, deosebit de mari, care caracterizează macrocosmosul, cu numărul imens  de  aştri şi chiar numărul imens de galaxii.  Astfel,  galaxia   noastră  numără  peste 100  de miliarde de  stele şi, după  unii savanţi, ea ar conţine între 200 şi 400 de miliarde de  stele.  Diametrul  maxim al galaxiei este  de ordinul a 10¹⁸ km, adică  un  miliard de miliarde de kilometri. Distanţa medie dintre stelele învecinate ale unei galaxii este estimată la 6 x 10¹² km, iar cea   mai   apropiată   stea   de  soarele   nostru  este  Proxima centauri, la distanţa de ≈ 4,2 x 10¹³ km şi, în treacăt fie spus, distanţa medie până la Soare  este   de   ≈ 1,5 x 10⁸  km,  iar  până  la  Lună, de ≈ 384.000 km, viteza medie de deplasare a Pământului fiind de ≈ 109.800 km/h.

  În Univers, după unii savanţi, ar exista ≈ 100 de miliarde de galaxii, care sunt constituite din roiuri de galaxii, fiecare din acestea conţinând de la câteva zeci până la câteva sute, sau chiar mii, de galaxii. Distanţele dintre galaxiile din cadrul roiului sunt în medie de ordinul a 10¹⁹ km, iar distanţele dintre roiurile de galaxii sunt de ordinul a 10²¹ km.

  Nu este de loc întâmplător că tocmai dimensiunile acelor nori imenşi de materie, puşi în evidenţă cu aparatură ultrasensibilă, coincid cu distanţele dintre roiurile de galaxii ! Golurile sau spaţiile negre au preocupat mult pe savanţi de-a lungul timpului şi, cauza principală a existenţei acestora o constituie anihilarea reciprocă dintre materie şi antimaterie, cunoscându-se că la început, până s-a adâncit ruperea de simetrie în cadrul materializării bosonilor în fermioni, cantităţile de materie şi antimaterie erau sensibil egale, pentru ca mai târziu, balanţa să încline în favoarea materiei şi, în final, să existe, practic, numai materie. Făcând apel la modelarea matematică a naturii, observăm că dacă între 1,0001² şi 0,9999², diferenţa este, practic, nulă, între (1,0001)^∞ şi (0,9999)^∞, diferenţa este INFINITĂ !

  Aşadar, atât fizic, cât şi matematic, putem constata că Universul este în expansiune permanentă, fiind un spaţiu cu patru dimensiuni vectoriale, având originea în punctul ZERO şi sfârşitul la INFINIT !!... Știm că sistemul nostru solar este apreciat ca vârstă, de către oamenii de știință, la circa 10 miliarde de ani, iar Pământul la circa 5 miliarde de ani, aceste valori fiind mai mult rezultatul prezumțiilor, pentru că nu există metode matematice exacte de determinare, cele invocate în prezent fiind doar prezumții. Certă este realitatea că toate elementele Universului material (aștri, galaxii etc.) au vârste foarte mari, de ordinul miliardelor de ani, așa cum sugerează Biblia și așa cum afirmă și oamenii de știință. Universul NU poate fi apreciat ca vârstă, fiind creat la Început. Pentru a fi încadrat într-o vârstă, acesta ar fi trebuit să fie raportat la un alt spațiu, dar Universul material, fiind creație primară, își are obârșia în afara timpului și a spațiului, deci înainte de timp și spațiu ! Aceasta nu este o ipoteză, ci este axiomă, logica dovedind peremptoriu afirmația noastră.

  Motivul  erorilor  în  conceptul  Existenţei  îşi  are  obârşia  în misologie. Nu este admisibil că atât timp cât ordinea funcţională ultrasimplistă este rezultatul gândirii, ordinea funcţională hipercomplexă poate fi rezultatul nongândirii, decât numai prin repudierea logicii! Invocarea întâmplării drept autor al Existenţei, reprezintă o evidentă manifestare a misologiei. Întâmplarea nu este altceva decât acţiunea verbului a se întâmpla, a se produce, a avea loc, fiind doar un efect şi nicidecum cauză  primară !   Or,  a  pune  un efect la  baza originii tuturor lucrurilor, în locul Cauzei primare, nu reprezintă decât o luptă făţişă a celor mai „demni” de milă dintre oameni, împotriva adevărului obiectiv !

  În antiteză cu noianul de păreri şi concepţii despre existenţă şi sensul vieţii, următorul postulat evidenţiază adevărul despre acestea:

  – ORDINEA FUNCŢIONALĂ este o realitate concretă, materială, accesibilă

  – CAUZA UNICĂ a ordinii funcţionale este, incontestabil, GÂNDIREA SUPERIOARĂ (specifică numai omului) şi HIPERGÂNDIREA (specifică numai Creatorului Absolut)

  – CAUZA GÂNDIRII SUPERIOARE este, incontestabil, NOUS-ul UMAN, iar CAUZA HIPERGÂNDIRII este  NOUS-ul ABSOLUT (Universal)

  – CREIERUL UMAN, UNIVERSUL COSMIC etc. reprezintă cea mai complexă ordine funcţională, având drept Cauză: HIPERGÂNDIREA, consecinţa NOUS-ului ABSOLUT (PANTODINAMOS-PANTOCRATORAS) – CAUZA PRIMARĂ a VIEŢII şi a EXISTENŢEI.